Recunosc!

Recunosc. Mă plâng prea mult. Aproape în fiecare zi, cel puțin o dată îmi spun că nu mai pot. Și totuși merg mai departe. Cum? Nu știu, dar continui să merg, cu inima frântă uneori, înotând într-un ocean de lacrimi sau adâncindu-mă în ceața deasă ce mă blochează în propriile-mi îngrijorări.
Și îi spun lui Dumnezeu că nu mai pot și uneori tot ce aud e tăcere. Și parcă-mi vine să strig: Doamne, nu auzi??? NU MAI POT!!!
Tăcere…
Zilele astea, în timp ce făceam temele cu unul dintre copiii de la fundația unde fac voluntariat, aproape mi-am ieșit din fire când acesta, fără să se concentreze deloc, îmi dădea replici de genul: Nu știu! Nu pot! Și încercam să-l conving că poate, că știe, doar să își concentreze mintea pe subiect. Și din nou:„Nu mai pot! Nu știu!”
Ahhhhhh!!! Pălmi îmi venea să-i dau. Apoi, dintr-o dată, m-a lovit adevărul. Auzeam clar în mintea mea: Și tu faci la fel! Și tu repeți mereu că nu mai poți, că nu mai știi ce să faci, că ți-e greu, când de fapt, mai poți continua mult timp după ce ai zis „Până aici!”

 

Parcă văd cât de enervantă pot fi pentru Dumnezeu când îi repet același refren nenorocit, știți, Lui, Celui Atotputernic, Cel care ne-a lăsat promisiunea că și noi putem TOTUL, cu ajutorul Lui!

…………
Azi, soarele a șters urmele ploilor. Azi nu simt nevoia să spun „Nu mai pot”, dar mâine? Sau poimâine? Voi dovedi că am învățat ceva sau voi continua cu plângerile?
Recent mi-a fost reamintită o poezie foarte dragă mie, care spune așa:
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus ?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frantă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevaratele înfrangeri,
sunt renunțările la vis.

 

Să facem în așa fel încât renunțarea să nu fie niciodată o opțiune!
Să luptăm cu gândurile negre, cu descurajarea și cu toate celelalte obstacole! Secretul, însă,  este să nu luptăm singuri, ci să-L chemăm în ajutor pe Cel ce a învins cea mai grea luptă-asupra morții! El, Fiul Lui Dumnezeu este gata oricând să ne vină în ajutor… dacă îl chemăm dintr-o inimă sinceră! 🙂

sursa foto: Pinterest

De ce iubim?

Se spune că dragostea e altruistă, il pune pe  celălalt pe primul loc, iubeste cu dăruire…. și multe alte lozinci și citate pe care le întâlnim la fiecare colț (sau click). Însă… OARE… așa este?

Oare chiar e dragostea noastră atât de sublimă precum o declarăm?

Oare chiar iubim întotdeauna în mod sincer, fără a ne interesa de beneficii sau cel puțin de efectele pozitive?

Sau iubim pentru că ne place sentimentul de apartenență? Pentru că nu ne place să fim singuri? Iubim pentru că suntem dornici să avem companie în serile lungi de iarnă sau în diminețile ploioase de toamnă…?

Iubim pentru că ne place să vorbim, să avem cui să împărtășim gândurile NOASTRE, părerile NOASTRE…?

Iubim pentru ca să primim?

Iubim pentru că e la modă? Pentru că e în trend să fii romantic, să te plimbi cu iubitul/iubita…să te afișezi…?

Iubim pentru ca să avem cu cine să admirăm un apus… Ca să avem cu cine să mergem în concedii sau vacanțe… ?

Ca să avem cu cine să împărțim cheltuielile și facturile… ?

Iubim pentru că e mai sigur așa… în caz de incendiu nu suntem singurii păgubiți, în caz de inundații are cine să ne tragă într-o barcă?

Iubim pentru a ne simți fericiți, împliniți?

Iubim pentru a avea cu ce să ne mândrim în fața lumii…ca să avem ce povesti cu colegii sau cu prietenii…?

Iubim pentru a avea ce și pe cine să bârfim…?

Sau mai grav, pentru a avea ce urî, pentru a știi ce nu vom mai iubi niciodată…sau pentru a știi ce vom iubi toată viața…?

Toate astea reprezintă o iubire egoistă… care mai că nu pare a fi iubire, DAR… dacă privesc în jur cam asta văd.

Nu știm să iubim.

Spunem: Te ascult! dar gândurile ne zboară în toate părțile, întrerupem pentru a face completări personale, întrerupem discuția făcând referire la propria persoană, ne uităm la ceas… și în tot timpul ăsta, noi ascultăm. Așa e și cu dragostea. În loc să punem celalaltă persoană pe primul loc, noi nu putem renunța la propria persoană.

Suntem prea importanți să ne desprindem o clipă privirea de la noi… Și dacă o facem, e pentru a cere ceva pentru noi… pentru a povesti ceva despre noi… totul se rezumă la propria persoană.

Hai să învățăm să iubim și abia apoi să rostim cuvintele magice… În expresia „te iubesc” există un singur pronume și acela nu e la persoana 1! Iubirea este despre ceilalți, nu e despre noi!

Declarații (ne)dovedite

Suntem într-o lună specială și mult așteptată de toată lumea. În general e așteptată primăvara, dar și zilele de sărbătoare din această lună. A trecut 1 Martie cu mărțișoarele de toate formele și culorile. Toți s-au bucurat să primească unul sau chiar mai multe. Unii s-au bucurat și să dăruiască mărțișoare. Dar tot să primim vrem, în general, nu-i așa? 🙂

Peste câteva zile Facebook-ul va fi plin de imagini cu flori, urări care mai de care pentru mame, prietene, surori… Florăriile vor avea cele mai productive zile din an, străzile vor fi luate cu asalt de elevi cu felicitări confecționate de ei și buchețele de flori pentru mame… Toate acestea pentru că vrem să le arătăm persoanelor de sex feminin din viața noastră cât de mult le apreciem și le iubim.

Mă gândesc însă cu tristețe câți copii după ce le-au îmbrățișat pe mamele lor și le-au oferit flori le întorc spatele și le ignoră ore în șir stând în fața calculatorului/televizorului…

Sau câți soți, după ce le declară iubire soțiilor se transformă în regii fotoliilor așeptând să fie serviți și ospătați în timp ce ei stau adânciți într-un ziar…

Câți băieți le aduc trandafiri roșii iubitelor  și le copleșesc cu declarații siropoase, iar mai apoi stau ore în șir și privesc pozele de pe facebook ale altor fete sau își sună „amicele” și povestesc cu ele o oră…

Și să nu mai zic de bunicile care sunt vizitate în mare grabă de nepoții care le pun în brațe un ghiveci de flori și  în rest, uită și să le mai calce pragul…

Suntem așa de buni actori câteodată! Știm să manipulăm  o persoană: prin ceea ce spunem, o facem să creadă că e cea mai importantă de pe pământ, dar faptele noastre demonstrează exact contrariul!

De ce să ne mai prefacem? Haideți să fim cinstiți și să ne comportăm de 8 Martie cum ne comportăm tot anul sau… să ne comportăm tot anul cum o facem de 8 Martie!

Nici o mamă/bunică/soție/soră/prietenă nu merită să fie înșelată în felul acesta!

Dacă susținem că le iubim să o dovedim! Nu cu flori de 8 martie(deși nici ăsta nu-i un lucru rău, din contră!), ci să le arătăm zilnic aprecierea noastră și o dragoste loială!

Să apreciem persoanele de lângă noi până nu le pierdem! Atunci va fi prea târziu și toate florile de pe mormânt nu vor compensa lipsa dragostei arătate în timpul vieții…

Să spunem Te iubesc! sincer și nu doar de 8 Martie, să spunem Mulțumesc! mai des și Îmi pare rău! de câte ori e necesar! Să fim mai darnici cu aprecierile, dar numai cu cele sincere! 😉

Vă doresc o primăvară plină de dragoste dovedită!