….

Mi-am strâns o grămadă de schițe și fițuici despre ce ar trebui să scriu pe blog, dar în momentul de față prea multele activități și proiecte mă țin departe de ale scrisului. De fapt, cel mai mare impediment este tot scrisul…. la disertație. Așadar, în următoarele câteva luni probabil că voi scrie mai rar și practic, dacă se poate zice așa.

Buuun.. introducerea fiind gata, să intru în subiect… și să vă spun pe scurt ce îmi stă pe suflet.

Sâmbătă a fost una dintre puținele dăți în care a trebuit să călătoresc cu tramvaiul. Spun puține pentru că în ultimul timp, spre bucuria mea, pot să merg mai mult pe jos. Și cum ziceam, am parcurs o distanță destul de lungă cu tramvaiul. Nu știu ce faceți voi de obicei când călătoriți cu mijloacele de transport în comun, dar mie îmi place mult să observ oamenii, clădirile etc.

Așa se face că ieri eram mai preocupată de ceea ce se petrecea în afara tramvaiului și astfel am ajuns să surprind o scenă care mi s-a imprimat în suflet și nu cred că o voi uita vreodată. ..

Pe trotuarul din partea opusă stației de tramvai era o grămadă de pufuleți împrăștiați și în timp ce așteptam ca tramvaiul să pornească din loc văd un bătrânel care trecea pe stradă. Nimic neobișnuit dacă acel bătrân nu s-ar fi oprit în dreptul acelui loc.

Era îmbrăcat sărăcăcios, n-aș putea zice dacă era homeless sau nu pentru că în ziua de azi nu știu cum mai pot face diferența. Sau de fapt, știu. Cei homeless au ca accesoriu comun un ghiozdan sau o plasă în care sunt înghesuite toate lucrurile pe care le au. Bătrânelul de ieri s-a oprit în fața pufuleților și făcut un gest cum că s-ar apleca să-i strângă, dar și-a retras mâna cu dezamăgire, probabil când a observat că erau călcați în picioare sau prăfuiți, cu alte cuvinte, nu prea comestibili.

Am citit pe fața lui durere. Am văzut foame și deznădejde. Și tristețe. Tristețea de nu putea culege de pe jos niște simpli pufuleți , vă puteți imagina așa ceva?

M-a luat o durere de… suflet pentru că mi-am dat seama, din nou, ce viață duc atâția bătrâni din țara noastră. Am oftat și nu am putut face nimic pentru că tramvaiul tocmai o luase din loc…

Trecând pe lângă un parc am zărit o altă persoană în vârstă dormind pe o bancă. În altă stație, un alt homeless făcând același lucru. La următorul semafor, o bătrânică își căra gârbovită plasele grele.

Toate astea, după un „curs” de la master despre asistența socială a vârstnicilor. Curs de 30 de minute pentru care am bătut atâta drum… în fine, nu asta m-a deranjat cel mai tare, ci faptul că s-a acordat atât de puțin timp unui subiect atât de important.

Bătrânii sunt o categorie importantă și numeroasă a populației țării noastre. În același timp, în creștere. Nici nu mai are rost să discutăm despre calitatea vieții acestor persoane.

Văd de atâtea ori pe stradă persoane în vârstă cu privirile pierdute, cu singurătatea pictată pe fețe și mă întreb oare câți dintre ei își permit să mănânce sănătos sau să-și cumpere toate medicamentele?

Mă întreb oare câți dintre ei au cu cine schimba o vorbă sau dacă mai vine cineva să-i întrebe cum o mai duc…

Știu că e adevărată și vorba aceea „Cum îți așterni așa dormi” dar nu cred că suntem vreunul dintre noi în stare să judecăm. Poate cineva va zice: „Dar tu habar nu ai ce dificili pot fi bătrânii!” Ei bine, am. Avem și noi în familie un bătrân și vă pot spune din proprie experiență că e adevărată vorba care spune că „Bătrânii dau în mintea copiilor”. Cu toate astea, nu îmi pot imagina viața fără unchiu’ cum îi zicem noi. (Despre el, într-un alt articol, sper.)

Bătrânii sunt un izvor de înțelepciune și experiențe. Da, e nevoie de multă răbdare cu ei, dar dacă știi să-i asculți, ți-ai câștigat un prieten valoros.

Mă doare când văd cum sunt tratați de către unii tineri. Mă doare faptul că nu-i înțelegem cum ar trebui, că nu încercăm să ne punem în locul lor și îi evităm adesea.

Ce e mai trist e „că roata se învârte”, așa că toți cei ce azi îi batjocoresc pe cei cu peri cărunți vor ajunge în aceeași situație, asta dacă vor ajunge bătrânețea, bineînțeles.

(Poate știți povestea cu bătrânul alungat de fiu din casă și care îi spune acestuia din urmă: „Du-mă până la piatra aceea, că până acolo l-am condus și eu pe tata.”)

Mă opresc aici și vă spun doar atât: Prețuiți bătrânii. Îngrijiți-i. Aduceți un zîmbet pe fața lor și purtați-vă cu blândețe cu ei. Să nu uităm că pașii lor au trecut pe unde trecem noi acum, dar ai noștrii nu au trecut pe cărarea pe care merg ei.

Acestea fiind zise,merg să pun în practică ce am scris, că altfel mă pândește ipocrizia. 😀

Advertisements

2 thoughts on “….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s